1. 1.      OBIECTUL PSIHOLOGIEI

 

Psihologia ca ştiinţă independentă s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de

naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea la Leipzig de către savantul german, Wilhelm

Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale.

Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi

speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se

operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii.

Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu definirea şi circumscrierea

obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea părea să impună de la sine identitatea acestui obiect –

 

psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit că, în

realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a psihicului uman nu a fost câtuşi

de puţin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi

anume:

a)       orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care susţinea că obiectul

psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente);

b)       orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al vieţii psihice a omului

este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să reprezinte principalul domeniu de preocupare

al psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud);

c)    orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate psihologică o constituie

reacţiile externe de răspuns (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi,

ca atare, obiectul psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de

savantul american J. B. Watson, 1912/1913).

În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care se bazau orientările

menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de „psihic uman” este mai largă decât sfera

noţiunii de „conştiinţă”, ea incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente:

inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând domeniul de studiu al

psihologiei.

Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv (comportamental)

extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu se mai opun ca entităţi antagonice

ireductibile; dimpotrivă, se recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub egida

principiului unităţii „conştiinţă-activitate”.

Definitie :  Psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu ajutorul unor metode

obiective specifice, organizarea psihocomportamentală sub aspectul determinismului,

mecanismelor şi legilor devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea

contradictorie a individualului, particularului şi generalului, universalului. Această definiţie

stabileşte în mod real sfera de cuprindere a domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările

existente în interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană.

Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală care ne oferă tabloul global al

organizării psihocomportamentale a omului normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex,

context socio-cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-diferenţială, care se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie de: vârstă, sex, mediu socio-cultural, activitate profesională,

nivel de dezvoltare, natura deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi adezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comercială şi economic,psihologiasocială,psihologia medicală, psihopatologia etc.

 

 

1. 2.       PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

 

Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de un set de principii

metodologice generale care să asigure coordonatele de referinţă ale analizei şi interpretării

fenomenelor concrete. Esenţiale sunt următoarele principii:

a. pr. determinismului (extern);

b. pr. relaţionării neuro-psihice;

c. pr. reflectării şi modelării informaţionale;

d. pr. acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate;

e. pr. genetic şi al istorismului;

f. pr. sistemicităţii.

a.   Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei şi explicării psihicului

pe baza unor condiţii şi cauze reale obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea

asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi grade

de complexitate.

În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de a face cu un determinism mijlocit.

Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul extern se refractă şi se modifică de stările şi

condiţiile interne ale subiectului. Ca urmare, relaţia dintre stimulul extern (S) şi reacţia de

răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip probabilist: stimulul extern dat nu duce în

mod necondiţionat şi invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns, ci numai cu

o anumită probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul să dea şi o altă reacţie sau chiar să

nu răspundă deloc, în funcţie de starea lui psihofiziologică internă la momentul respectiv.

Astfel conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera

unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic.

Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determinativi externi, pentru

psihicul şi comportamentul uman, rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul

determinismului luând forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istoricoculturale.

Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul

socializat, care se naşte, trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea într-un anumit mediu social.

b)   Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca psihicul în întregul său,

inclusiv forma lui superioară de manifestare – conştiinţa umană – să fie considerat şi definit

ca funcţie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de

la cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind mediat de procese fiziologice

nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc.).

Creierul însă nu generează percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea simplei

structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării, prelucrării şi interpretării

stimulilor din afara sa. Din principiul relaţionării neuro-psihice, derivă mai departe principiul

unităţii dialectice a psihologicului şi fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu

se poate realiza fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene neurofiziologice

specifice. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede şi condiţionează

psihologicul; psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative proprii, devenind

ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai proceselor

psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin fenomenelor substanţial-energetice obiective). Pe

măsură ce structura psihică a individului se maturizează şi se consolidează, ea capătă o

relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă asupra stării

generale a organismului – influenţa psihosomatică, care face posibile sugestia, autosugestia şi

psihoterapia.

 

 

1. Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la baza înţelegerii naturii existenţial sau a statutului ontologic al psihicului. El ne răspunde, aşadar, la întrebarea „în ce formă sau modalitate există psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă particulară de reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şi ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percepţiile, reprezentările, noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului, al conştiinţei sunt în sine modele informaţionale interne ale lucrurilor, fenomnelor şi situaţiilor obiective externe. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai complex, caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca şi informaţia, psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane.

 

1.  Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne obligă să recunoaştem

interdependenţa legică dintre planul comportamental extern şi planul subiectiv intern. Forma

primordială de manifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă a

copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare treptată, stadială, schemele

de organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de descompunere, de comparare

(măsurare), de grupare, de asamblare etc. devin matrici ale structurării operaţiilor mentale,

care dobândesc autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea la suport obiectual

sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani.

Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile interne ale conştiinţei devin

premisă şi factor reglator al acţiunii externe, condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide

astfel circuitul acţiune conştiinţă acţiune.

e)   Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu trebuie considerat ca un dat

sau ca ceva predeterminat şi imuabil, ci ca ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în ansamblul

său, cât şi diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic, istoric şi în plan

individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe care le îmbracă în

fiecare stadiu trebuie să constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice.

Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să se suprapună cu traiectoria

dinamicii organismului, punând în evidenţă trei mari segmente: segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au loc procesele de dezvoltare,consolidare, maturizare, segmentul optimumului funcţional, în cadrul căruia toate componentele sistemului se menţin la valori ridicate,

şi segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează efectele entropice, de

regresie şi dezorganizare.

f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigenţelor

metodologiei cibernetico-sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau

ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale cărui

componente (procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele,

condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare este atât de puternică, încât generează

acea calitate emergentă a unităţii supraordonate, graţie căreia, în orice proces particular se

imprimă pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte. Abordarea

sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe principiul descompunerii –

recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.

1. 3.      NATURA PSIHICULUI UMAN

 

3.1. Noţiunea de psihic. Probabil că în istoria ştiinţei nu există un alt concept a cărui

definire să fi suscitat atâtea dispute şi controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a

produs scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona psihicul determinaţiilor

şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul de determinaţiile pur spirituale,

extramateriale, transcendentale.

Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii materialiste, considerând

psihicul ca fenomen natural, care se individualizează prin atribute calitative specifice,

ireductibile la atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o serie de

raportări corelate, şi anume:

a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa existenţială de formă

subiectivă, ideală de reflectare şi de formă particulară de informaţie la nivelul organismelor

animale, bazată pe semnalizare-designare-reprezentare;

b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezultă statutul lui de funcţie

specifică a creierului realizată în cadrul comunicării informaţionale a individului cu lumea

externă;

c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului animal, din care

decurge statutul său de formă specifică, calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul

instrumental-reglator în desfăşurarea comportamentului.

3.2. Specificul psihicului uman. Privit pe scară evolutivă, filogenetică, psihismul nu

reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune de trepte, distanţate unele de altele,

după gradul de diferenţiere şi complexitate structural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care

se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară, o ocupă psihicul uman. Putem astfel

afirma că principala caracteristică a psihicului uman, constă în aceea că el este forma cea mai

înaltă de organizare şi funcţionare, dintre toate formele de psihism cunoscute nouă.

Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezidă în

diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale cognitive, a capacităţii

de înţelegere, explicare, interpretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.),

precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul devenind cel mai

perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informaţiei). La om, psihicul se

realizează şi în forma conştiinţei. Această superioritate o punem pe seama a doi factori

esenţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului uman şi

b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural.

3.3 Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem, de

pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin natura componentelor sale, este un sistem

informaţional-energetic, deci nonsubstanţial. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice

(evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi probabiliste. De asemenea, se

include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback

negativ (de stabilizare – homeostazia psihică), feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi

de dezvoltare), feedthrought (de mediere şi de transfer), feedbefore (de prospectareanticipare).

Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă

interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient, subsistemul subconştient sau

preconştient şi subsistemul conştient.

         Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută, ansamblul tendinţelor,

pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi

conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită, ansamblul

experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii, asimilate şi interiorizate

în primii cinci ani de viaţă.

        Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile informaţional-cognitive

şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără controlul

conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră

succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii. Tot în subconştient se

includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă.

       Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge

organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului. Funcţionarea sa se

bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a

scopurilor), al planificării, al realităţii.

Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii, percepţii,

reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-afective, structuri motivaţionale (trebuinţe,

interese, idealuri etc.), acţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le

putem controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este

mediată e limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive.

Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric, subsistemul

conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a psihicului uman, care, pe de o parte,

se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă

parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în succesiunea istorică a

generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi generaţii, de la un individ la altul.

De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomportamentale a unei persoane,

elementul de referinţă esenţial trebuie să fie subsistemul conştient.

Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile cele mai ridicate

funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformre a realităţii imediate,

de creare a unei realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare – predicţie şi de

reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială.

Interacţiunea dintre cele tei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un

caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra

subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra

subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie

finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul la

momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul şi

imprevizibilitatea comportamentelor umane.