Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un an ansamblu de structuri

specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne

(stările proprii de motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele,

persoanele din jur).

Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi:

1) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ –

tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);

2) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională;

aceasta poate fi slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele);

3) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă,

sentimentele sunt de durată lungă);

4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp:

iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire);

5) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri de

semn opus, pozitiv şi negativ, ex. gelozia).

Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica, plăcerea, bucuria) şi

emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale).

După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple (tonul emoţional care

acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă organică, stările de afect), emoţiile

complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare

etc.) şi structurile afective superioare (sentimentele).

Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă, necesară a vieţii noastre

psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. În funcţie de

semnul dominant al organizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în lume,

să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau, dimpotrivă,

să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar

deveni cenuşie, omul a fi un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la

stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă, la celelalte persoane

din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive,

de satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne autopercepem

şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi.

Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca şi motivaţia,

desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la

fel se întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată

introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o

posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii.

De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra intensităţii trăirilor

emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezorganizeze gândirea şi acţiunea.

Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de firea omului, de

individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană

emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă să-şi

controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea timidităţii, după cum şi

invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un climat educaţional represiv şi în

împrejurări de viaţă dure, dramatice poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la acţiunea

factorilor afectogeni.

Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este aceea de a comunica,

adică, de a emite către cei din jur anumite mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a

recepţiona de la aceştia mesajele lor.

Această capacitate are premise şi mecanisme naturale, neurofiziologice, şi este modelată

şi structurată socio-cultural.

Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb

în general, sub influenţa teoriei informaţiei şi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi

psihologie, sfera lui se limitează la procesele de emitere, transmitere şi receptare a mesajelor

informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o persoană umană şi computer

sau altă maşină, o persoană umană şi un animal.

După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumană este de două feluri:

nonverbală şi verbală.

        Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme: comunicarea prin corp

(ţinută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică, mimică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul

de organizare a ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi intergrupale în diferite situaţii),

comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema).

        Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor lingvistice – alfabete, reguli

gramaticale – elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvântul.

Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel individual; limba este o

categorie socio-istorică, fiind produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei

colectivităţi. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru

codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice,

semantice şi sintactice). În raport cu indivizii concreţi, luaţi separat, limba se prezintă ca un

dat obiectiv, pe care aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze ca instrument de

comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual, şi organizarea lui

va prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta.

Structura psihologică a limbajului include trei componente principale: componenta

fizică, componenta formal-gramaticală şi componenta semantică.

Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale şi consoane) care

formează cuvintele (unităţi fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă

sunetelor articulate, obţinându-se codifcarea grafică a mesajelor. În măsura în care limbajul

realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine suportul substanţial-energetic

indispensabil de obiectivare şi codicare a lor.

Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi regulilor de formare

a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura informaţională

pe care o poartă să poate fi uşor şi corect decodificată.

Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de designare dintre

cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor, lucrurilor, fiinţelor fenomenelor, relaţiilor, etc.

din jurul nostru. Legătura designativă este mediată de o imagine, o schemă sau un construct

conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de învăţare condiţionată. Rodânduse

şi consolidându-se treptat în procesul comunicării, o asemenea legătură devine atât de

puternică, încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu cealaltă devin

organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.

În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei reţele ierarhizate,

cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone

concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru

individual: a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele cele mai familiare, cu

frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene; b) zona secundară, în care

se integrează cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în

procesul comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai puţin cunoscute

şi rar folosite în comunicarea obişnuită.

Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare măsură competenţa

lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât zona

centrală are o arie mai întinsă, iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul de

competenţă verbală este mai înalt, şi invers.

Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc important în diagnosticul

inteligenţei şi al profilului personalităţii.

În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa verbală şi performanţa

verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă, cea de a două este o capacitate în act. În

legătură cu cea dintâi sunt încă dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste susţinută de

N. Chomsky, şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată de J. Piaget.

O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând principiul interacţiunii ereditate x mediu şi al

dublei condiţionări. Nu se poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că structurile verbale şi gramaticale sunt întegral înnăscute, condiţiile de mediu şi stimularea din afară neavând nici o importanţă, după cum nici invers, nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să se afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act mecanic de implantare,indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului.

          Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare şi

codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită – conduita verbală – limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe forme. O primă diferenţiere se produce după natura componentei fizice, rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua diferenţiere se face după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul intern, utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sine însuşi.

O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern), delimitându-se:

monologul, comunicarea se desfăşoară într-un singur sens – de la emiţător la receptor

(auditoriu), şi dialogul, comunicarea se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi receptorul

schimbându-şi succesiv locurile.

        Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal îndeplineşte mai multe

funcţii în viaţa individuală şi socială. Există însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale

între autori în clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm, vom regăsi

următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de cunoaştere (cuvântul este un

instrument de extragere, organizare şi prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul

influenţează desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a

comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv).