ATENŢIA
Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost puternic controversată: din element central în psihologia introspecţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. De asemenea, s-a discutat mult dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activitate sau o condiţie facilitatoare.
Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea atenţiei trebuie să fie aceea
că ea nu posedă un conţinut informaţional propriu; cea de a doua constatare trebuie să fie
aceea că atenţia caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actele
comportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se desprinde concluzia că
termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţiei este cel de mecanism psihic de reglare.
Astfel, atenţia este mecanismul psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se orientează
selectiv activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi activitatea motorie externă,
creându-se condiţii psihofiziologice optime de finalizare.
Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care: au valori diferite la diferite
persoane, ceea ce face necesară testarea şi evaluarea ei.
Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi măsurate sunt:
1) concentrarea, care exprimă gradul de activare şi intensitatea focalizării conştiinţei şi
controlului voluntar în cadrul percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2) distributivitatea, care constă în
concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra a două sau mai multor
obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea, proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de
concentrare pe toată durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are
influenţă puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii profesionale; 4)
mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei concentrări în concordanţă
cu succesiunea evenimentelor şi secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea
– stagnarea atenţiei într-un punct.
În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele: fiziologice şi psihofiziologice.
Primele pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent şi pe raporturile de
inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan comportamental
reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea succesivă şi selectivă a dominantelor
funcţionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele
neuronale şi factorii psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului, dependenţa sau
independenţa de câmp, respectiv, introversia şi extraversia., forţa voinţei, autocomanda şi
autostimularea verbală.
Voinţa
Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului
psihocomportamental, care în forma sa completă, este proprie omului şi se împleteşte strâns
cu dezvoltarea funcţiilor conştiinţei.
Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional al reglajului voluntar
sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora individul uman trebuie să le facă faţă încă din
primele zile după naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor
nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor procese, motivaţia,
rezistenţa la tentaţii.
Rezultă atunci că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune şi nu este nici o
forţă spirituală pură, ci o construcţie psihofiziologică complexă, care se dezvoltă treptat în
ontogeneză în contextul activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferite
grade de dificultate.
O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să depăşim atât teoria
liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă primordială, situată în afara oricărui
determinism, cât şi teoria fatalistă, a destinului implacabil, care consideră acţiunile voluntare
ale omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliză, sau ambiental, ca
în behaviorism.
Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului uman atributul
autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul sustragerii acţiunii unor factori
extravoliţionali, ci în sensul libertăţii de a face opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde
cu principiul necesităţii obiective.
Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând în evidenţă câteva
verigi, şi anume:
1) apariţia impulsului spre acţiune şi formularea scopului,
2) analiza şi lupta
motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări, care
trebuie supuse evaluării comparative);
3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi
instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”, „Vreau să acţionez aşa”;
4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care
pot apare pe traiectoria acţiunii);
5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei feedback de
validare sau de corecţie.
Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la nivelul sistemului
supraordonat al personalităţii, voinţa se concretizează printr-un set de trăsături generale,
precum:
1) forţa sau tăria, care exprimă gradul de efort pe care o persoană poate să-l susţină
pentru învingerea obstacolelor interne sau externe;
2) perseverenţa, care constă în menţinerea
sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea acţiunii;
3) consecvenţa, care reprezintă
rezistenţa liniei de conduită adoptate la influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre
vorbe şi fapte;
4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine hotărârea
luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară asupra lui; 5) independenţa, care
reprezintă capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de
acţiune, fără a apela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism intern al
subiectului, promptitudinea de implicare în acţiune într-o situaţie sau alta.
